Primul moment trist din viata mea

Poate ca nu aceasta ar fi trebuit sa fie prima mea postare in care povestesc despre legatura mea cu Stefan, dar simt ca a fost unul dintre momentele cele mai grele din viata mea. Intr-un fel cred ca ma simt vinovata si de-aia trebuie sa ma confesez intr-un fel. Concret, ma refer la intarcarea lui. Stiti ca toata lumea spune ca atunci cand iti intarci puiul simti ca se rupe o legatura dintre tine si puiul tau. Ei bine... chiar asa este. Stau si ma gandesc ca atunci cand era in burtica mi-am dorit foarte mult doua lucruri importante: sa pot naste natural (intr-o zi o sa vorbesc si despre asta) si sa-l pot alapta cat mai mult timp. Ei bine, amandoua mi s-au indeplinit: am si nascut natural si l-am alaptat pe Stefan. Cand mi l-ai adus prima data in salon, asta a fost primul lucru pe care l-am facut. L-am luat in brate, l-am mangaiat, i-am spus cat de mult il iubesc si ca voi avea grija toata viata mea de el. Apoi... i-am bagat tzitzi in gura :) A venit o asistenta si m-a invatat cum sa-l tin in pozitia corecta pentru alaptare si cum sa stam amandoi confortabil pentru a fi o placere. Cand am simtit prima data gurita lui... nici nu imi vin in cap cuvinte ca sa descriu sentimentele din acele momente, este incredibil ce ne-a oferit Dumnezeu, sentimentele pe care le avem, gandurile care ne trec prin cap.... ceva absolut minunat. Pe langa lapticul pe care i-l dadeam eu, mai venea si asistenta cu 30 de ml de lapte praf, pe care bebe al meu trebuia sa il bea. Doamne, cat de proasta eram atunci si nu-mi dadeam seama ca absolut nimic din ceea ce faceam nu era corect. Nici pozitia, nici alaptatul, nici suplimentul, Cate-odata imi vine sa ma duc la ele si sa le spanzur, dar... nu ai ce sa le faci. Cand am ajuns acasa, m-am invatat singura ce e corect si cum e corect. In primul rand, cea mai buna pozitie de alaptare a unui bebelus este atunci cand amandoi stau intinsi in pat, unul langa altul, asta in primul rand ca precautie pentru ca bebe sa nu se obisnuiasca in brate si in al doilea rand este mult mai confortabila pozitia. Apoi alta problema: inainte sa plec din maternitate am chemat o asistenta sa o intreb daca plec acasa linistita si am intrebat-o: "puteti sa-mi spuneti daca am lapte?" Nu degeaba am intrebat-o, pentru ca mi s-a parut ca laptele din biberon il bea cu mai multa pofta decat pe tzitzi. Vine ea la mine, ma trage de un sfarc, iese o bobita de laptic si zice: "da, uite a iesit ceva". Plec acasa impreuna cu nasa si ce zice ea, sa vada cum am sanii si daca am laptic. Cand se uita ea, isi pune mainile in cap. Aproape toate canalele erau infundate. Si incepe: trage de ei, da-i cu apa calda, du-te sa cauti pompa, incepeau sa se umfle, da-i cu plansete , cu dureri, cu chinuri. Si inafara de durerile sanilor , mai erau si alte dureri si simteam ca pica cerul pe mine. Stefan plangea de foame, eu ma simteam vinovata, ca am atata lapte si nu il pot hrani. Iau vreo 2 pompe de san si ma pun sa trag. Groaznic, dureri incredibile, nu ma pricepeam deloc. Dupa vreo doua zile de chinuri ma hotarasc sa plec la spital. Intre timp Stefan era hranit mai mult cu biberonul. La spital dau de o asistenta foarte draguta care ma aseaza pe un scaun, pregateste pompa elecrica si cateva comprese cu apa calda. Dupa 20-30 de minute eram fresh. Mi-a spus sa nu ii mai dau niciodata lui Stefan lapte praf si sa il hranesc doar cu tzitzi. Din momentul ala urasc toate asistentele care baga lapte praf pe gatul copiilor sa nu le deranjeze pe ele plansetele, in loc sa stea langa mamici si sa le invete cum sa alapteze corect si sa le ia frumos de manuta sa le duca la pompa electrica sa le scuteasca de atatea chinuri. Credeti-ma pompa electrica e o minune, pe langa durerile pe care le-am avut eu, pompa asta simteam ca ma mangaie, si chiar m-a ajutat foarte mult. Multe mamici spun ca ele nu au avut laptic si de-aia au renuntat, dar nimeni nu le-a spus ca de fapt le-a fost lene asistentelor sa le ajute la stimularea lactatiei. Sunt doar 3-4 trucuri pe care le stiu eu, poate sunt mai multe, dar pe astea le stiu eu pentru a stimula lactatia. Toata lumea stie de ceaiul de chimen si anason, compresele calde, pompele manuale (cine stie sa le manuiasca) sau pompele electrice care fac o treaba atat de buna. In fine... a mai durat vreo luna de zile pana sanul meu s-a obisnuit cu gurita lui Stefan, asta pentru ca, nu stiu daca toate mamicile au avut sentimentul asta, dar eu simteam primele 10 secunde ca trage din sufletul meu si se rupe bucata cu bucata. Oricum , toate au trecut si am spus ca daca va exista o data viitoare sigur lucrurile vor sta altfel. Eu fiecare viitoare mamica pe care am cunoscut-o am sfatuit-o sa faca tot posibilul sa-si alapteze puiul. A mai urmat un an in care Stefan a fost alaptat doar cu tzitzi. La un an fix i-am introdus si lapte praf. Pana la 6 luni singura lui hrana a fost laptele meu si nu`mi venea sa cred ca un copil se poate face mare hranit doar cu laptic. Apoi a urmat diversificare, un alt chin care la un an si 2 luni a luat sfarsit, cand a inceput sa manance mancare fara probleme. Insa a venit si momentul intarcarii, mai devreme decat am preconizat eu. Imi propusesem initial sa-l alaptez macar pana la 2 ani, apoi am zis ca macar pana la un an si 4 luni. Neprevazutul s-a intamplat la un an si 2 luni, cand eram la tara. Eu ziceam ca vreau sa il mai alaptez si cat stam la mare, pentru a avea si el si noi un concediu linistit. Dar niciodata planurile nu se indeplinesc asa cum vrem noi. Deja de vreo luna simtean ca Stefan bea lapticul meu doar pentru a adormi, pentru a-l linisti atunci cand plange si pentru a-i indeplini lui un moft. La un somn de dupa-amiaza a stat vreo jumatate de ora la tzitzi si in loc sa adoarma el tot tragea de ea sa iasa laptele (probabil se terminase) si ma cam jena. Atunci i-am scos-o din guritza si i-am zis : "din momentul asta nu ti-o mai dau niciodata". Nu era prima data cand ii spuneam asa, dar de data asta am zis hai sa si fac ce i-am spus. Pana la urma a adormit singurel, dupa o partida de plans bine-nteles. Seara i-am facut lapte praf si a adormit. Cu asta era obisnuit pentru ca i`l bagasem de vreo 2 luni. A doua zi dimineata in loc de tzitzi, iar biberon. Nu a zis nu. La pranz l-am pus langa mine in pat sa se culce fara sa-i dau sanul. Nici nu prea l-a cerut. Seara iar biberon si tot asa. S-a intarcat singur pot sa spun. Totusi au inceput sa ma napadeasca sentimente de vinovatie si de tristete. Dar imi si doream sa ma tin tare pe pozitii. Am reusit in acelasi timp sa-l fac sa adoarma singur, fara sa-l legan nici in brate, nici pe picioare nici intr-un fel. Adoarme singur , de obicei pe jos, ca asa ii place lui. Si mare minune ca nici eu nu am avut nimic, parca nici nu as fi alaptat. Sanii nu s-au umflat niciodata, dureri nu am avut, pastile nu am luat, cumprese cu nimic nu am pus. Pur si simplu s-a dus totul. Dar marturisesc sincer ca si acum dupa vreo doua luni imi doresc din tot sufletul sa-l pun langa mine si sa-l alaptez. Zilele astea i-am aratat-o si radea smechereste la ea si parca ii sclipeau ochii. M-am apropiat de gurita lui dar instinctul de a suge n-a mai aparut. A tras cu dintisorii de sfarc si a inceput sa sufle in ea. A fost tare haios. Oricum de fiecare data cand ma schimb in fata lui si ii vede rade smechereste. E un scump, ca-i puiul meu :) Mai jos pun o pozica - doua cu el cand ii dadeam tzitzi, parca avea cioc de ratzusca, nu? Eu va pup si va doresc din tot sufletul sa va alaptati puii!